Bine că a plecat,
nu mai aveam nevoie de el și oricum
îmi făcuse destule probleme. Ba că nu e bună aia, ba că
nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea
deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu
părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult
mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară
este absolut la fel.
Nu mai e nimic prea
sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum
sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu
aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără
voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități
primare.
Ei ne asigură tot
ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile
comune de dormit, toaleta la capătul holului; de reproducere se
ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nici o grijă,
nici copii de crescut, numai să respectăm programul.
Înainte era,
desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad
într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a
mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie,
un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se
îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se
leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să
vină toate astea.
Mă trezeam cu un
gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare
dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de
la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare.
Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci
și miroseau plăcut a flori de câmp. Mirosul, gustul și
textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe
dealurile înverzite, primăvara târziu.
Apoi vomitam;
gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea
consecința sa firească.
Mă spălam cu
grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse
apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță
gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța
se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator;
când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste
extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare,
frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa
că să nu mai lungim vorba aiurea.
Când erau curate,
papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci
când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe
cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam
mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât;
pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară
cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.
Îndeletnicirea mea
era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam
mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată.
Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.
Gustam hrana nou
propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne
surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea
mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru
dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe
cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea;
săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne
țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă
înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam,
spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma
umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și
indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne
plimbăm și să cântăm împreună.
Pe urmă mergeam la
expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin
celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă,
fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu
prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe
care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie
prezentate publicului.
După aceea
concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată
lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum
atât de clar...
Eram destul de
mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă
creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea
infinit.
Am
gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate
iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de
dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață
irepresibilă; am vomat cu voluptate.
Atunci
au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri
atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi
se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult
așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai
putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici
eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el
a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am
ajuns cu toții aici, iar acum e bine.
Cred.
Mai
bine zis, credeam.
Acum,
că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai
puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?
Ar
trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că
ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în
permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.
Uite,
calul din curte paște o iarbă puțin amară.
20
octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu