Brațele i se deschiseră brusc,
întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă
așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La
îmbrățișarea asta visase în toți acești ani, ba chiar în
primii dintre ei, când stătuse în spital, avea coșmaruri cum că
momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă nicicând.
Se ridică de pe taburetul
șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu încercat de
suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își
îndrepte spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o
poziție nefirească. - Doamne, ce o să te mai devorez în curând!
- era gândul care îl locuia de ceva vreme.
Ea venea călcând cu băgare de
seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să meargă pe jos atât
de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe
propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și
manșete, cu jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră
purtați și cu bascheții vișinii, aproape noi, cu părul lung,
negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult de douăzecișișapte,
hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se brăzdase
adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și
buzele altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui
rictus ce o schimonosea. Cei douăzeci de ani petrecuți în
penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul își spuneau, iată,
cuvântul.
Mintea nu îi era pe deplin
limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci, de
când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul
acela îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se
preocupase nimeni de problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli
mintale. Știa bine că făcuse ceva rău și că era legat de
bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o vizitase,
habar nu avea de ce.
Bărbatul era înalt și firav,
sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase și
lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul
aproape alb, fața ridată.
Se văzuseră doar de trei –
patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de mult,
avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată
fi din nou împreună.
Își scoase haina de velur
ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă brațele
mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea
se miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva despre asta,
odată. Pe el însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți
înainte, foarte apropiați.
- Ce faci aici? Hai acasă, du-mă
acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și un pat ca lumea.
- Te aștept de atât de mult
timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici după ce
ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?
-
Uite ce e, frate! Nu mai știu nimic, nici nu mai vreau să vorbesc
de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină aici, după colț și
am venit, să mergem!
Ultimele cuvinte i le aruncase
direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână, apoi
rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de
ultimul model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o
strânse puternic și o posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul
umed și rece, sub țipetele pescărușilor, îngroziți de oceanul
ce se revărsa frenetic înspre țărm.
Ei
îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era
ceva ce îi lipsise mult, dar pesemne smuciturile și emoția îi
reconectară câțiva neuroni rebeli, căci amintirile se porniră să
se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă destul de
violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în
soare; el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia
cu el, din spital, înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe,
pironit în pat de angrenaje complicate. I-o arătaseră la proces.
Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb. Închisoarea.
El îi zâmbea știrb, vedea,
calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta; soarele intră
în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună
ceva, dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu