luni, 25 noiembrie 2013

Poveste vegetală
            Ana Maria Zamfirescu


            Eram atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați, pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.
            După alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să admire un presupus apus al soarelui răpus.  I-am spus: - Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă, era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai presus, mai artist, mai sus-pus.
            Am reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea, chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.
            Ajunsă în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva. Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai; m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit inexorabil partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar, înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg cum trebuia mai înainte.
            Nu mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul, măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat, șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu generozitate pe drum. Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei, camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau câteodată, dar din ce în ce mai rar.
            Simțeam că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.
            După o vreme am adormit din nou.



12 noiembrie 2013

marți, 19 noiembrie 2013

Apa ne va renaște

Apa ne va renaște




           
            Brațele i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă nicicând.
            Se ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. - Doamne, ce o să te mai devorez în curând! - era gândul care îl locuia de ceva vreme.
            Ea venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea. Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul își spuneau, iată, cuvântul.
            Mintea nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci, de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o vizitase, habar nu avea de ce.
            Bărbatul era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața ridată.
            Se văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou împreună.
            Își scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva parcă despre asta, odată. Pe el însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.
            - Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și un pat ca lumea.
            - Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?
            - Uite ce e, frate! Nu mai știu nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină aici, după colț și am venit, să mergem!
            Ultimele cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână, apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.
            Ei îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare; el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital, înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb. Închisoarea.
            El îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta; soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva, dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.

26 octombrie 2013



            

duminică, 3 noiembrie 2013

Z

zănatic ziua zăcea

zâmbind zăpada zărea ziua 

zeama zilelor zorite 
zerul zmeului zăpăcit
zarea zilei zăcânde
zornăie zecimal zicând zar
zic
zaț
zac
zel

ziua zilelor zise
zeloase
zărește zmeul
zburând

zor

marți, 22 octombrie 2013

cântec

desigur că începeau să finalizeze
treaba,
o dată începută, cineva trebuie să o și termine, nu?

stăteau sub lumina albastră a apusului de toamnă putredă
sub mirosul pestilențial de mere coapte
prea devreme
sub ochiul mereu verde
mereu mișcător
mereu sălciu
al peștelui de uscat
culcat într-o rână pe malul mâlos

se gândeau la ce a fost
la ce va să vină
dar nu știau deloc ce e

se suiră pe cal
calul era și el nemărturisit de prea multă vreme
o copită argintie
o pulpă albastră
pieptul înstelat
și ochii purpurii
vocea întretăiată și moale
curgea sincopat
psihedelic

își reamintiră brusc
destinația

locul era rotund
măreț dar cald
mic și răcoros
roșu și verde
aici și acolo
oriunde

așa că
terminară de privit
luară toamna, merele, peștele, calul, locul
zburând nemărginit


peste noi.

Muse - Animals (Competition Winner)

miercuri, 25 septembrie 2013

P


pluteam prevăzători peste pământurile permanent păstoase

priveam păsările priveghind peștele posomorât

posteam plângând peșteri prinse prin păr

peștele prindea păsări prin pasta pământului

părul plutea pe plânsetele prevăzând posturi permanente


peste pagina pustie pierde planul peren perele 

primejdia pășește parcimonios pe perete

portul părții placide pare părăsit pustiu pierdut

pierdeam peretele placid părăsind pustiul

pășeam primejdios parțial peste perele părăsite

păream pierduți purtând peren pagini parcimonioase


parcă plopii pot plusa până poimâine

pesemne pepenii partinici pisează partea puterii peste plaje

pasămite pasărea paradisului pescuiește piei purtate

poate peștele pierdut poartă pantalonii peste pijama

plusam partinic pescuind păsări plenare

pisam piper piei pantaloni paradis purtat

pescuiam purtând plajele puturoase parcă peste pilde pandemice

permanent

poate



    

luni, 23 septembrie 2013

poemix: Poetry-shirt

poemix: Poetry-shirt: Ca poet, e OK să ți se ia poezia la purtare, e chiar foarte plăcut să știi că poezia ajunge să stea lipită de corpul unei femei, care o poar...

marți, 27 august 2013

dacă ar merge


Dacă melcul merge grațios
în urma călărețului,
asta înseamnă că

- nu fac parte din aceeași lume,
călărețul umblă pe un cal mort, cu ochii vineți, cu copite târâtoare,
coadă putrezită, mirositoare, împuțită, aiuritoare,
mandibula căzută, picioare de neumblat, inima ridicată la cer,
pieptul jos la pământ,
gura gemând

sigur, melcul, cu grația binecunoscută și iluminând cărarea ca o torță,
sigur pe el, sigur-sigur,
vine drept
și urmărește
cu ochi umezi, lucitori,
lasă dâra argintie, mirositoare, strălucindă, amețitoare,
figura frumos zâmbitoare,
urmărește călărețul.
El nu știa nimic despre cai, calul său mort merge direct la ospiciu
dar el nu știe
iar melcul, el știe tot.
călărețul îi e sortit și îl va lua exact la momentul oportun
de sub salcâmi. sau plopi. castani.

- melcul este doar nălucirea calului tropăitor
el visează de mic, de când era încă un mânz albastru
să aibă o casă doar a lui, frumos răsucită,
verde, bej, fără colțuri, fără risipă,
în care se va retrage când are chef
când nu mai vrea
sau când nu mai poate
sau oricând.
visează să poată merge fără zgomot
ușor-ușor, lin târâtor,
nimeni nu știe când vine
sau când pleacă.

- călărețul e numai o nălucă,
știm doar cu toții,
călăreți nu există și nu au existat niciodată
de altfel nu ar avea ce călări
de vreme ce toți caii deveniseră melci.
și invers.
își imaginau toți călăreți, ar fi vrut să vadă, să aibă
își închipuiau forma, culoarea, gustul și consistența lor,
se jucau mental cu ei,
făcuseră obsesii,
dar nimeni, nicicând, nu văzuse, nu auzise să existe așa ceva,
nu era posibil
și nici nu ar fi avut vreo utilitate.


duminică, 11 august 2013

Nu prea mai știu

Nisipul urmărea flegmatic tablourile
Duceam cu toții povara soarelui incrustat în piele rădăcini umbră șoapte
Tenebroase tandre desuete
Pe neașteptate venea ea și ne lua pe sus
Apoi
Dansul
Urletul
Nepăsarea
Tăcere. 

Căzu noaptea cu zgomot asurzitor
Atunci am încetat sa credem
Apoi
Soarele
Sună alarma de păsări lumină cântec
Căldură. 
Gata. 



Roșu

semănăm eliberări din ce în ce mai rare
încercam ieșirea cea mai apropiată
dar zidul crescu
acoperi cerul
și pământul se întări ca sticla

apoi ereticul zise: – dacă sărim suficient de puternic sticla cerului se va sparge apoi se va topi și vom zbura cu aripile deschise

așa a fost
culegem polenul de pe aripi și îl îngropăm adânc pentru o viitoare regăsire


T

trece timpul tăcut
terminat tulburat

te temi tânjind 
trenuri terminale tac tardiv
trompete tivind tăcerea timpului

tu, tumul tăcut, tai timpului trecerea

sâmbătă, 10 august 2013

miercuri, 31 iulie 2013

V

vocalizez. vectorizez.
văratic.
vaca vastă vestește vecinului veșnicia.
vandalizez. vremelnic.
verticala vocii visătoare
vine veridic vălurind.
verbalizez?
vis vocal vortex vine vine vine
vis
vis
vară. vacanță. vreme. voi.
vine.
vin verde.
vanitate vetustă vedea vara vieții.
va visa vomitând varul vieții.
viață.
vreasc.
vuiește vorbirea. venind. valsând.
valuri. valuri.
vai vouă.
vocea veșnică va visa vicisitudini verzi.
vocale. virgule. vârându-se.
vag.
vis vis vis
valorificăm visul vieții.
venim veseli vociferând valsând vuind vomitând vestind.
viermuind.
viermele. visează voci venerabile.
viermele. vorbește verde.
viermele. vrea.
vremea voastră.
vești.
20130722-011832.jpg

Senzații

image
Mergeam pe stradă
Picioarele din ce în ce mai mici mă dureau
Strada se îngusta
Și se umplea
De sângele ce îmi şiroia din călcâie
Din degete
Din tălpi
Tot mai îngustă
Și fără capăt
Sânge până la glezne
Tot mai sus
Dispar
Mă înecam
Apoi am închis ochii
Pe cerul pleoapelor rula un film expresionist
Alb negru
Mi-a pătruns în stomac
A intrat a intrat a perforat și a desfăcut și a refăcut
Interiorul deveni exterior
Cu urletul de rigoare
Am văzut luna strălucind albastră
Și vocea ta blândă.
rămân.

joi, 27 iunie 2013

Cygnet Committee

I bless you madly,
sadly as I tie my shoes
I love you badly,
Just in time, at times, I guess
Because of you I need to rest
Because it's you
that sets the test
So much has gone
and little is new
And as the sparrow sings
Dawn chorus for
Someone else to hear
The Thinker sits alone growing older
And so bitter
"I gave Them life
I gave Them all
They drained my very soul
...dry
I crushed my heart
to ease Their pains
No thought for me remains there
Nothing can They spare
What of me?
Who praised Their efforts
to be free?
Words of strength and care
and sympathy
I opened doors
that would have blocked Their way
I braved Their cause to guide,
for little pay
I ravaged at my finance just for Those
Those whose claims were steeped in peace, tranquility
Those who said a new world, new ways ever free
Those whose promises stretched in hope and grace for me"
I bless you madly,
sadly as I tie my shoes
I love you badly, just in time,
at times, I guess
Because of you I need to rest, oh yes
Because it's you
that sets the test
So much has gone
and little is new
And as the sunrise stream
Flickers on me,
My friends talk
Of glory, untold dream, where all is God and God is just a word
"We had a friend, a talking man
Who spoke of many powers that he had
Not of the best of men, but Ours
We used him
We let him use his powers
We let him fill Our needs
Now We are strong
And the road is coming to its end
Now the damned have no time to make amends
No purse of token fortune stands in Our way
The silent guns of love
will blast the sky
We broke the ruptured structure built of age
Our weapons were the tongues of crying rage
Where money stood
We planted seeds of rebirth
And stabbed the backs of fathers
Sons of dirt
Infiltrated business cesspools
Hating through Our sleeves
Yea, and We slit the Catholic throat
Stoned the poor
on slogans such as
'Wish You Could Hear'
'Love Is All We Need'
'Kick Out The Jams'
'Kick Out Your Mother'
'Cut Up Your Friend'
'Screw Up Your Brother or He'll Get You In the End'
And We Know the Flag of Love is from Above
And We Can Force You to Be Free
And We Can Force You to Believe"
And I close my eyes and tighten up my brain
For I once read a book in which the lovers were slain
For they knew not the words of the Free States' refrain
It said:
"I believe in the Power of Good
I Believe in the State of Love
I Will Fight For the Right to be Right
I Will Kill for the Good of the Fight for the Right to be Right"
And I open my eyes to look around
And I see a child laid slain
on the ground
As a love machine lumbers through desolation rows
Ploughing down man, woman, listening to its command
But not hearing anymore
Not hearing anymore
Just the shrieks from the old rich
And I Want to Believe
In the madness that calls 'Now'
And I want to Believe
That a light's shining through
Somehow
And I Want to Believe
And You Want to Believe
And We Want to Believe
And We Want to Live
Oh, We Want to Live
We Want to Live
I want to live
Writer(s): David Bowie
Copyright: Chrysalis Music Ltd., Tintoretto Music

joi, 20 iunie 2013

Seara

Seara merge adunată.
Lumea paște ferecată.

Nu știu cum s-a făcut
Timpul de a trecut.

joi, 13 iunie 2013

miercuri, 29 mai 2013

G

Gust grămada
gândurilor generoase.

Greoi greșesc gardul gândit gimnastic.

Germanizarea geniilor gustă gradul gândului geologic.

Gesticulează geamurile gradual grăsuțe gemând gogoși găsite greu.

Gospodăresc.

From goodtherapy.

How Trauma Can Turn into Depression: Five Examples

F

fericirea fluieră
     feeric, 
     formidabil - fermecător.
fantastica frumusețe
     fu finalizată
     faimos, fiind frustrată,
     ferindu-se foită-fremătător.

foaia frunzei face fleoșc.
fascinantul ficus
     ferește ființa
     faptelor femurului fasciilor.
flautul fracturat
     fornăie fertil.
fluxul fluviului frapant
     face fărâmele fericirii
     fugind firave
     flirtând fastidios.

fenomenal?
2012-04-20_31

sâmbătă, 25 mai 2013

Ceva de mâncare

Gândurile trec prin mine,
vin și pleacă.

Curge apa; duce cu ea toate gunoaiele.

Sunt o sită pentru gânduri.
Un recipient pentru sentimente.
Hai cu mine să gătim împreună ce am adunat până acum în oală. Poate mai apare ceva...

În capul meu


În capul meu zumzăie albinele.
În capul meu cresc cireși în floare.
În capul meu se întâmplă toate întâmplările omenirii.
În capul meu locuiește omul-câine.
El răspunde tuturor cu semidetașarea cuiva care nu mai cunoaște
stările negative ale ființei.
El nu are conștiința părții câinești
care îi marchează din când în când vocabularul.
Acum s-a oprit și adulmecă florile de cireș.
Senatul îi acordă premiul pentru cel mai nemărginit câine.
El nu e acolo.
De fapt, nu mai e nicăieri.
În capul meu, omul câine măcăne satisfăcut.
Abia acum
existența lui capătă tot sensul din lume.
Ne îndepărtăm. Omul câine și cu mine.