sâmbătă, 30 noiembrie 2013
luni, 25 noiembrie 2013
Poveste vegetală
Ana Maria Zamfirescu
Eram
atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă
putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o
durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se
vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați,
pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu
altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit
și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era
greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și
mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă
întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor
camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii
de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat
puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă
țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a
cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.
După
alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am
plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care
dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa
cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se
lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și
eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la
un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să
admire un presupus apus al soarelui răpus.
I-am spus: - Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te
mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se
întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă,
era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai
presus, mai artist, mai sus-pus.
Am
reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite
substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al
somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea,
chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște
cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc
tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.
Ajunsă
în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și
mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un
rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva.
Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai;
m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă
se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie
mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi
acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit
inexorabil partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus
nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum
fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar,
înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât
o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu
verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce
încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de
brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg
cum trebuia mai înainte.
Nu
mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina
soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi
crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să
mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o
pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă
învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să
tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă
însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul,
măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat,
șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se
umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor
arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu
generozitate pe drum. Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia
genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca
orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei,
camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și
albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la
marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau
bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și
m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă
pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și
capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se
alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au
întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au
dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le
era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de
picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în
palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și
verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe
marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi
luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre
care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș
fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta
nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă
locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de
fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau
animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau
câteodată, dar din ce în ce mai rar.
Simțeam
că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când
m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au
tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă
și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile
lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.
După
o vreme am adormit din nou.
12
noiembrie 2013
marți, 19 noiembrie 2013
Apa ne va renaște
Apa
ne va renaște
Brațele
i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă
așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta
visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în
spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă
nicicând.
Se
ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu
încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte
spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. -
Doamne, ce o să te mai devorez în curând! - era gândul care îl locuia de ceva
vreme.
Ea
venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să
meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe
propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu
jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții
vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult
de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se
brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele
altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea.
Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul
își spuneau, iată, cuvântul.
Mintea
nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci,
de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela
îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de
problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva
rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o
vizitase, habar nu avea de ce.
Bărbatul
era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase
și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața
ridată.
Se
văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de
mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou
împreună.
Își
scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă
brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se
miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva parcă despre asta, odată. Pe el
însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.
-
Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și
un pat ca lumea.
-
Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici
după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?
- Uite ce e, frate! Nu mai știu
nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină
aici, după colț și am venit, să mergem!
Ultimele
cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână,
apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul
model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o
posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele
pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.
Ei
îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar
pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci
amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă
destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare;
el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital,
înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje
complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb.
Închisoarea.
El
îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta;
soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva,
dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.
26
octombrie 2013
duminică, 3 noiembrie 2013
Z
zănatic ziua zăcea
zâmbind zăpada zărea ziua
zeama zilelor zorite
zerul zmeului zăpăcit
zarea zilei zăcânde
zornăie zecimal zicând zar
zic
zaț
zac
zel
ziua zilelor zise
zeloase
zărește zmeul
zburând
zor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)