Altceva

Uneori mă trezesc fără nici un chef de a spune bună ziua. Mă ascund chiar înainte de a deschide ochii. Nu știu dacă e zi sau noapte, dacă e soare sau plouă și în general prefer să nu știu nimic. Apoi îmi desfac petalele, una câte una, le primenesc, le vopsesc pe ici pe colo pe unde e culoarea mai ștearsă (vopseaua mai sare când dorm). Mă acopăr cu ele și pornesc la drum. Drumul e presărat cu nenumărate obstacole – papuci obraznici, covoare sensibile, pereți neașteptați, uși închise, ferestre mate, scaune arțăgoase și așa mai departe. Încerc să îmi iau încărcătura în spate, dar omizile ies din papuci și strigă la mine într-o limbă pe care nu o mai înțeleg (s-au născut se pare într-o altă lume). Le ridic și le înfășor în pânza verde lăsată moștenire de fluturii alchimici de acum mai bine de cinci secole. Plec mai departe, mă lovesc, mormăi cuvinte injurioase printre dinți. Iau încărcătura și o rotesc rapid deasupra capului ca să îmi fac loc printre cetățenii cu topoare (astfel, ei își pierd rapid interesul pentru mine și revin la obiceiurile lor, sfărâmându-și unii altora capetele și membrele). Alunec pe valurile de sânge apoi plutesc fin. Ajung la gară, mă sui în trenul disperat și livrez încărcătura. Trenul explodează, bucăți de foste ființe zboară în aer și se transformă, încă înainte de a cădea la pământ, în flori mirosind a putregai. Mulțumită, adun câteva și le salut binevoitor.

Apa ne va renaște, cumva

Brațele i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă nicicând.

Se ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. - Doamne, ce o să te mai devorez în curând! - era gândul care îl locuia de ceva vreme.

Ea venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea. Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul își spuneau, iată, cuvântul.

Mintea nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci, de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o vizitase, habar nu avea de ce.

Bărbatul era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața ridată.

Se văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou împreună.

Își scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva despre asta, odată. Pe el însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.

- Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și un pat ca lumea.

- Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?

- Uite ce e, frate! Nu mai știu nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină aici, după colț și am venit, să mergem!

Ultimele cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână, apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.

Ei îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare; el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital, înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb. Închisoarea.

El îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta; soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva, dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.