pe val

impresionantă zbaterea asta

să vezi și să nu crezi

sunt nori

nu, de fapt, tot cerul e acoperit,

cenușiu

și nu știu dacă se va mai limpezi vreodată.

dar murisem

vezi bine că nu mai existam

de fapt, eram pe cale să mor, știam asta

și toți în jur știau

deși mă simțeam destul de bine

chiar încântător aș putea spune

fără teama de a greși,

înflorisem cumva

dar timpul urma să se termine,

asta era foarte clar,

urmau să arunce pământul peste mine

și mă obișnuisem cu asta

dar deodată mi s-a făcut frică,

deși pregătiseră mâncarea, masa era pusă,

decoraseră cu pânze colorate chioșcul de lemn în care mă adăposteam,

toți erau gata, nu voiam să dezamăgesc,

m-am imaginat acolo, singură, pământul îmi intra în gură,

oare așa se va termina?

participam cu dragă inimă la propria

înmormântare,

parcursesem deja numeroși pași

prestabiliți,

iar acum îmi era frică să spun că mi-e frică,

nu se făcea, vezi bine, să renunț tocmai acum.