Apa
ne va renaște
Brațele
i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă
așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta
visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în
spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă
nicicând.
Se
ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu
încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte
spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. -
Doamne, ce o să te mai devorez în curând! - era gândul care îl locuia de ceva
vreme.
Ea
venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să
meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe
propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu
jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții
vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult
de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se
brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele
altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea.
Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul
își spuneau, iată, cuvântul.
Mintea
nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci,
de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela
îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de
problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva
rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o
vizitase, habar nu avea de ce.
Bărbatul
era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase
și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața
ridată.
Se
văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de
mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou
împreună.
Își
scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă
brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se
miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva parcă despre asta, odată. Pe el
însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.
-
Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și
un pat ca lumea.
-
Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici
după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?
- Uite ce e, frate! Nu mai știu
nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină
aici, după colț și am venit, să mergem!
Ultimele
cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână,
apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul
model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o
posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele
pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.
Ei
îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar
pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci
amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă
destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare;
el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital,
înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje
complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb.
Închisoarea.
El
îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta;
soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva,
dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.
26
octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu